Viața Bisericii în vremurile de pe urmă – Acționând potrivit Speranței Viitoare

De la începutul studiului, Viața Bisericii în vremurile de pe urmă, structurat pe baza sfaturilor apostolului Petru, găsite în prima sa epistolă, a fost lansată întrebarea: ”Cum își trăiește Biserica viața în zilele de pe urmă? ” ( Într-un alt editorial separat se va pune în discuție  subiectul vremurilor de pe urmă, care se pare că aduce încă multă confuzie în mințile credincioșior.)

Aici este suficient de menționat, că atunci când apostolul scrie Bisericii, ea era conștientă că trăia vremurile de pe urmă (după cum fiecare generație de credincioși după biserica primară au crezut acest adevăr, asemenea generației curente).

Prin urmare, un prim sfat al apostolului, pentru cei ce trăiesc în vremurile de pe urmă, este de a-și încinge coapsele minții. (1:13) Aceasta înseamnă că Biserica lui Cristos nu se împleticește cu lucruri care o pot împiedica în înaintarea ei. Vorbind în contextul zileleor actuale, Biserica nu se împleticește în toate teoriile conspirative, nu se împiedică nici de  istorisirile închipuite ale unora (2Tim.4:4), și nici de prorociile groaznice și înșelătoare ale altora.

Biserica în vremurile de pe urmă este caracterizată de propria ei identitate acționând potrivit acestei identități.

Identitatea Bisericii:

  1. Biserica este aleasa lui Dumnezeu 1:1
  2. Biserica este născută din nou 1:3-4
    • La o nădejde vie
    • La o moștenire
      • Nestricăcioasă
      • Neântinată
      • Nu se poate vesteji
      • Păstrată în ceruri pentru noi
  3. Biserica este păzită de puterea lui Dumnezeu 1:5
  4. Biserica trăiește cu speranța viitoare 1:6-9

Biserica trăiește vremuri când ceea ce este pământesc și trecător a devenit prioritate. Gândul despărțirii de lucrurile cu care este obișnuită produce panică. Vestea despre vremuri de întristare o îngrozește. Dar tocmai aceste vremuri de întristare au fost caracteristice Bisericii în toată perioada ei de existență.

 Posibil că mulți ani la rând pentru o mare majoritate de credincioși ce trăiesc în țări bine dezvoltate, cu drepturi egale ca și  toți ceilalți cetățeni, care nu au fost restricționați și prigoniți din cauza credinței lor, mesajul primei epistole ale lui Pavel, să nu fi fost atât de relevant.  De aceea, la auzul diverselor prognoze apocaliptice, unii credincioși sunt caracterizați de, panica zilelor de pe urmă.  

Îndemnul apostolului pentru Biserică este dea  nu se împiedica în în toate prorociile, în toate teoriile și în toate prognozele, cu privire la viitor. Biserica este chemată să-și  răsuflece mânecele minții și să caute a  trăi potrivit identității ei. Identitatea Bisericii nu este caracteristică sistemului de gândire a lumii. Toate planurile și acțiunile poporului lui Dumnezeu își au identintatea în locurile credinței lor, adică în acele cerești.(Efeseni1:3) Lucrurile din această lume sunt mijloace de folosință pentru a ajunge la destinația adevăratelor lucruri, ce sunt păstrate în ceruri pentru credincioși. (1:4)

Dar tocmai aici se pare că e miezul problemei. Din cauza că Biserica nu este deprinsă cu gândul la cele veșnice, ci își are întregul focus concentrat la cele de pe pământ, durerea despărțirii de aceste lucruri pământeși o paralizează și o îmbolnăvește. (Coloseni 3:2) Amintind faptul că Biserica este păzită de puterea lui Dumnezeu, această pază nu este ca cel credincios să trăiască în desfătările zilnice ale acestei vieți.

În vremuri de criză mulți creștini pot ajunge la disperare, se pot confrunta cu necredința și pot ajunge într-o criză fatală. Dar tocmai într-un context ca acesta Petru spune că cei aleși sunt păziți de puterea lui Dumnezeu. Adică, nimic nu-i va putea smulge din mâna lui Dumnezeu, fie aceasta chiar și necredința. ( Să ne gândim în cazul dat la necredința lui Toma. Necredința lui nu i-a pricinuit despărțire veșnică de Dumnezeu).

Dacă celui credincios i se cere să nu se împleticească, să nu se împiedice în lucrurile acestei lumi, atunci spre ce ar trebui să-i fie concentrată mintea? Răspunsul cel mai simplu ar fi – spre lucrurile viitoare.

Alegere, nașterea din nou, paza acordată credincioșilor, toate acestea sunt acțiuni ale lui Dumnezeu făcute în vremuri ca acestea (în vremurile de pe urmă) dar, nu limitate la vremurile acestea.  Identitatea celui ales, prin definiție este una veșnică. Nașterea din nou, prin aceeași definiție este caracterizată de veșnicie. Iar paza pe care Dumnezeu o acordă aleșilor Săi pe care i-a născut din nou, este pentru ai duce în siguranță în acea veșnicie. De aceea, după cum scria un comentator al bibliei: ”Acțiunile și deciziile prezente ale credinciosului sunt guvernate de speranța viitoare. La fel cum cuplu logodit își face toate planurile în lumina acelei nunți viitoare, tot așa și creștinii de azi trăiesc cu așteptarea să-L vadă pe Isus.”

Așadar, trăind în această lume trecătoare Biserica trăiește cu speranța viitoare. Pe de altă parte, nu neapărat doar cu o speranță a veșniciei. De ea trebuie să fim siguri după cum suntem siguri că în acest moment respirăm. Vorbind de o speranță viitoare exemplul cel mai frumos este oferit de Mântuitorul: „Adevărat adevărat vă spun, că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura; vă veți întrista dar întristarea se va preface în bucurie. Femeia, când este în durerile nașterii, se întristează, pentru că ia sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-și mai aduce aminte de suferință, de bucurie că s-a născut un om pe lume. (Ioan 16:20-21) Prin urmare, aceeași pricină de întristare îi va fi mai târziu pricina bucuriei. Această prorocie, Domnul Isus nu o face cu referință la viitorul veșniciei, ci la un viitor pe care ucenicii l-au trăit pe pământ. Exemplul lui Petru este și el ilustrativ, când ne spune că aurul are nevoie de temperatura focului pentru a-și căpăta componențele necesare. Același foc care-l topește și-i produce într-un fel acea temperatură insuportabilă, mai târziu îi va da tăria și strălucirea necesară. Altfel, va rămâne pur și simplu o bucată de metal nefolositoare. Se spune că giuvaerul  trebuia să țină mult metalul în cuptor până când își putea vedea fața reflectată în el. De aceea, Domnul ca, Giuvaer Suprem, ne ține în cuptorul suferinței până când reflectăm gloria și frumusețea lui Cristos. Însă se pare că această frumusețe credicnciosul o capătă încă de pe acest pământ trecând dintr-o încercare în alta. Dar toate fiind pentru puțină vreme, spune apostolul. (1:6) Dacă Biserica nu ar avea speranța viitoare pe acest pământ nu ar avea-o nici pe cea veșnică. Ele sunt ambele în inima copilului lui Dumnezeu și nu ar putea exista una fără alta. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! (1Cor. 15:19) Apostolul nu spune că un credincios nu poate sa-și pună nădejdea în Cristos pentru viața aceasta ci, blestemați sunt dacă nu au și nădejdea veșniciei.

 Niciodată nu se știe la ce poate da naștere un necaz și nici ce poate ieși dintr-un foc al încercărilor. Cineva spunea că dacă  suferința de azi înseamnă slava de mâine, atunci ea devine o binecuvântare pentru credincioși. De aceea, nu trebuie să ne sperie și să privim ca la ceva ciudat când vin vremuri de încercări în viața Bisericii. (4:12) Toate își au un scop. Dar, ceea ce ar trebui să ne intereseze în vremuri grele este să știm cum trăiește Biserica. Iar biserica trăiește cu speranța viitoare! Ea știe că aceeași suferință care-i pricinuiește atâta durere, va da naștere unei bucurii de nedescris, a unei bucurii veșnice ce nu o va putea răpi nimeni. (Ioan. 16:22)

Referitor la pandemia zilelor noastre. Trebuie să recunoaștem că acest necaz, nu a afectat doar biserica, ci o lume întreagă. Nu putem s-o privim ca o interdicție și un atentat direct la Biserică din partea lumii. O lume întreagă are de suferit. Prin urmare, dacă nu este o încercare doar pentru Biserică ci pentru o lume, oare nu Biserica trebuie să fie aceea care face diferența?  

Ce a făcut Biserica primară când un necaz a cuprins întreaga lume de atunci? Un proroc pe nume Agab, a vestit prin Duhul, că va fi o foamente mare în toată lumea. Și a fost în adevăr în zilele împăratului Claudiu. (F.A 11:27-30) El a domnit în perioada 41-54 d.Cr. A intrat oare în acea vreme biserica în panică? S-au ridicat oare și alți proroci în afară de Agab ca să vestească și alte lucruri ce se vor întâmpla în acea perioadă de criză? Nu știm. Dar dacă acest fenomen ar fi fost parte din practica Bisericiide atunci, cu siguranță doctorul Luca, călăuzit de Duhul Sfân, l-ar fi menționat. Un lucru totuși important, caracteristic Bisericii, el îl menționează scriind: „Ucenicii au hotărât să trimită fiecare după puterea lui, un ajutor fraților care locuiau în Iudea. (F.A 11:29) Deci, nu teroare, nu frică, nu prorocii groaznice, nu învățături care mai de care, ci, ajutor, îmbărbătare, bucurie și speranță!  

De ce nu au reacționat Biserica panicos în acele vremuri de criză? Fiindcă Biserica era învățată că suferința face parte din viața ei, iar perioadele de liniște era răgazul pentru a se întări. Biserica privea la toate încercările vieții atât ca la testarea credinței lor cât și la o oportunitate de a ieși mai buni din ea. Niciodată Biserica nu s-a concentrat pe necazul ei ci, a privit dincolo. Iar dincolo îi aștepta un chip tot mai asemănător cu cel a lui Cristos. (Gal. 4:19) Plus la aceasta Biserica privea și mai departe, la acea zi când Cristos va fi proslăvit prin felul de viață pa care l-a dus ea pe acest pământ! (1Petru 1:7)

 Astăzi se pot auzi voci care spun că creștinul nu trebuie să ducă lipsă, creștinul nu trebuie să se îmbolnăvească, creștinul nu trebuie să sufere și să fie o priveliște de disprețuit. Se spune că un astfel de creștin ar fi urmărit încă de blestem. Oare, vor să spună că creștinul nu trebuie să treacă prin tot ceea ce a trecut Biserica timp de 2000 de ani? Nimeni nu-și dorește suferință și nimeni nu este chemat să se roage pentru ea. Însă dacă Dumnezeu o îngăduie, oare să fie ea dușman Bisericii? Pavel asigură că toate acestea nu este un blestem, cum cred unii. În ciuda a ceea ce se poate întâmpla, apostolul Pavel dă siguranță că nimic nu-l poate despărți pe cel credincios de Cristos: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia? După cum este scris : „Din pricina ta suntem dați morții toată ziua; suntem socotiți ca niște oi de tăiat.” Totuși în toate acestea noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit.” (Rom. 8:35-37) Nu, atunci când Biserica are de trecut prin vremuri grele, atunci îl apropie și mai mult pe Dumnezeu de ea.  Plus la aceasta, pe cât de multe sunt încercările în viața Bisericii pe atât de mult este și harul lui Dumnezeu.  

  Apostolul Petru scrie că încercările sunt felurite. În original are sensul de multecolor. (1:6) Însă același termen Petru îl folosește în 4:10, când vorbește despre harul lui Dumnezeu: „Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare să slujească altora după darul pe care l-a primit.”  Pe cât de multe sunt încercările ce vin peste Biserică, pe atât de mult se revarsă harul lui Dumnezeu peste ea.

Biserica nu are  de ce să se îngrijoreze cu privire la viitor. Acolo o așteaptă aceeași dragoste a lui Cristos și acelaș har de care ea s-a alipit. (5:12) Aceasta este speranța viitoare a Bisericii!

Un gând despre „Viața Bisericii în vremurile de pe urmă – Acționând potrivit Speranței Viitoare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s